S-ar putea ca în vorba asta să stea un mic adevăr. Deși nu i-am găsit deocamdată autorul, mi se pare că rezumă perfect situația muritorilor: „Le véritable amour n’est pas l’amour parce que, c’est l’amour quoique”. Iubești și dacă-i are albastru închis ca Emma Bovary, și dacă-i are portocalii ca alienii. Nu te îndrăgostești pentru că iubita / iubitul prezintă un nas ascuțit sau o culoare cenușie a ochilor. În articole de obicei banale, înțelepții de azi se minunează că iubirea nu are temeiuri, că nu putem explica de ce iubim pe x sau pe y: „no reason love”. Speculația asupra tipurilor de iubire a continuat în secolul XX prin lucrările lui Denis de Rougemont și Anders Nygren. Aș menționa în treacăt că Immanuel Kant a găsit că și nimicul tot patru specii are. Despre iubirea fizică nu are rost să spun nimic.

Iubești pe cineva pentru că și alții îl / o iubesc. Iubirea vanitate arată doar cauza ei, dar nu spune nimic despre iubirea însăși. Clasificarea e departe de a fi ireproșabilă.Ĭred că există o singură specie de iubire: iubirea-pasiune a trubadurilor, care devine la începutul secolului al XIX-lea iubirea romantică. În De l'amour, a propus o clasificare amatoristică a tipurilor de iubire (iubirea-pasiune, iubirea din vanitate, iubirea fizică și iubirea-gust) și a încercat să explice acest afect fundamental prin fenomenul cristalizării. Romanele lui cele mai cunoscute tot despre iubiri sînt. Stendhal a fost preocupat toată viața lui de iubire. „În Franţa e cunoscută povestea domnişoarei de Sommery, care, prinsă în flagrant delict de amantul ei, neagă faptul cu multă îndrăzneală şi cum el protestează, îi spune: «Ah! Văd că nu mă mai iubeşti crezi mai mult în ceea ce vezi cu ochii decît în ceea ce‑ţi spun eu»”.

Cures for love stendhal